Troita
Parintele Deian
Enoriasi Dec. 2019
Copii Dec. 2019
Consiliu Dec. 2019
Corul Dec. 2019
Club Doamne Dec. 2019

“Pacea Mea dau vouă! ”
(Ioan 14, 27)

Cuvântul Preotului (5/26/2020): Despre viețuirea cea ortodoxă și traiul cel… „neortodox”

By Parintele on 26.05.2020

Despre viețuirea cea ortodoxă și traiul cel… „neortodox”

            A viețui înseamnă a avea viață întru Dumnezeu, Izvorul Vieții; înseamnă a via, a ființa după chipul și asemănarea Dătătorului de viață, Dumnezeu.

          A viețui ortodox înseamnă a-ți exprima această viață într-un mod drept-credincios, a viețui drept, astfel încât ființarea noastră, în toată manifestarea ei, să fie o permanentă dreaptă-slăvire și slujire a Dreptului și Adevăratului Dumnezeu (ορθοδοξία = ορθός+δόξα; Orthodoxia = orthos + doxa, adică dreapta slăvire). Viețuirea are, așadar, un caracter sacramental-liturgic religios. Viețuirea este legată indispensabil de credință, de dreapta credință. A viețui înseamnă a fi purtător de Viață-Hristos, a sluji Vieții-Hristos; înseamnă nu doar a AVEA viață, ci și A FI viață, prin Dumnezeu.

          Nimeni nu are viață întru sine, ci viață noastră este o participare la viața lui Dumnezeu, Cel Care singurul are viață întru Sine și prin Sine: „căci precum Tatăl are viață întru Sine, așa i-a dat și Fiului, să aibă viață întru Sine” (Ioan 5, 26). Viața noastră este „în mâna” lui Dumnezeu, prin actul Creației, și este „întru” Dumnezeu, prin taina iconomiei Întrupării lui Hristos: „viaţa voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu” (Coloseni 3, 3). Viața noastră este ascunsă și păstrată întru Hristos pentru eternitate, pentru veșnicie, este păzită în taină pentru Împărăția lui Dumnezeu din viața cea de apoi; viața noastră este Însuși Hristos: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14,6). Hristos este și Stăpânul vieții noastre, dar și viața noastră însăși: „iar când Hristos, Care este viața voastră, Se va arăta, atunci și voi, împreună cu El, vă veți arăta întru slavă” (Coloseni 3, 4).

          Viața noastră nu se află în exteriorul nostru, nu alergăm după ea în afara noastră, ci o regăsim în lăuntrul ființei noastre. Acolo, la poarta inimii, este locul de întâlnire dintre noi și Hristos. Acolo se contopește suflarea noastră cu viața lui Dumnezeu, devenind una cu Dumnezeu, Care Se dăruiește nouă pe de-a-ntregul; în adâncul ființei noastre, Dumnezeu „ascunde” darul vieții noastre, a vieții celei veșnice: „căci, iată, Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17, 21). Înlăuntrul nostru este viața noastră; acolo găsim sursa și toate resursele vieții noastre dăruite de Dumnezeu.

          Viața cea adevărată se viețuiește; se viețuiește și se viază întru Dumnezeu, într-un mod pururi viu; omul nu doar trăiește, la întâmplare, prin manifestări exterioare mecanice și prin inerte acțiuni automatizate de tip robotic, consumatoare de energie. Acesta ar fi traiul. Viața însă, înseamnă energie; înseamnă acumulare neîncetată de energie, din energia harului cel necreat și veșnic al Sfântului Duh, Dumnezeu. Conectat la Izvorul energiei necreate-Dumnezeu, omul însuși devine o sursă vie de energie, care emană și radiază viață.           Viața nu este simpla existență de moment, ci dăinuirea cea pentru totdeauna, întru Dumnezeu. Traiul înseamnă renunțarea la propria-i viață, înseamnă amânarea propriei vieți, înseamnă deconectarea de la sursa vieții, împrumutarea de moment sau chiar vânzarea pentru totdeauna și închinarea propriei vieți în fața altor stăpâni și zei-idoli pământești, aducători de moarte, dar promițători de prosperitate și confort, fie el și limitat, promițători ai unui trai „mai bun”, fie el și… „fără viață”, în detrimentul sfintei viețuiri ortodoxe, cea întreținută prin dulcea și sfânta jertfă de sine, pentru celălalt, întru Dumnezeu. Traiul este însă finit, iar viața, veșnică. Traiul este limitat de timp, iar viața se măsoară cu măsura veșniciei.

          A-ți trăi viața înseamnă de fapt, consumarea vieții, iar nu asumarea ei. Câștigarea traiului, a existenței, se traduce prin neasumarea propriei vieți lăuntrice și râvnirea unei alte vieți exterioare nouă și departe de noi; înseamnă „a trăi în pielea altuia”. „Prin imaginație, omul își închipuie o lume în care ar vrea să trăiască, iar prin smerenie, omul primește lumea, așa cum a făcut-o Dumnezeu” (Sf. Sofronie Saharov).

          Viețuirea înseamnă desfătarea cea duhovnicească, aducătoare de viață, iar traiul s-ar traduce prin desfătarea cea pătimașă, aducătoare de moarte. „Iar cea care trăieşte în desfătări, deşi trăiește, este moartă” (1 Tim 5, 6). Iar pe voi v-a făcut vii, cei ce eraţi morţi prin greşelile şi prin păcatele voastre” (Efes. 2, 1). „Pe noi cei ce eram morţi prin greşelile noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos” (Efes. 2, 5). Prin Hristos, traiul cel „neortodox” al omului înviază, se înfrumusețează, se simplifică, se liniștește, se odihnește; prin Hristos, omul își oprește alergătura după lucruri străine întru vânare de vânt și „își vine în sine”, lăsându-se mângâiat de lina adiere a Duhului lui Dumnezeu, întru deplină odihnă. „Mai de preț este un pumn plin de odihnă, decât doi pumni plini de trudă și de vânare de vânt” (Ecclesiastul 4, 6). „Domnul nu va fi în vijelie. După vijelie va fi cutremur, dar Domnul nu va fi în cutremur; după cutremur va fi foc, dar nici în foc nu va fi Domnul. Iar după foc va fi adiere de vânt lin şi acolo va fi Domnul” (3 Regi 19, 11-12).

          A viețui întru Hristos nu înseamnă doar traiul bun, ci și traiul cel frumos. Goana după bunuri se face de cele mai multe ori prin mult chin, osteneală deșartă, pierdere de timp, în maniere și acțiuni nu tocmai frumoase și sănătoase. De aceea ne plângem că nu avem timp, pentru că nu îl câștigăm cu fapte bune, ci îl pierdem cu mărunțișuri trecătoare și păgubitoare. Bunul este bun, dacă este obținut și mânuit bine; bunul este bun dacă este și… frumos.

          Pentru a avea viață, pentru a fi fericiți cu adevărat, pentru ca traiul nostru să fie ortodox, nu trebuie decât să Îl lăsăm pe Dumnezeu să viețuiască întru noi, să nu ne iubim sufletul nostru în această viață trecătoare și înșelătoare, ci să îl „pierdem”, să îl ascundem în Hristos, pentru Dumnezeu, Viața cea Veșnică: „Cel ce îşi iubeşte sufletul îl va pierde; iar cel ce îşi urăşte sufletul în lumea aceasta îl va păstra pentru viaţa veşnică” (Ioan 12, 25).

          Dumnezeu să ne umple, întru plinătate, de Viața Sa cea veșnică!

 

                                                                                                          PR. DEIAN ILIA VESICI

Author